Pseudomorfoze

Spărgeţi-vă căpşoarele cu puţină teologie adevărată, în “Treimea lui Florenski şi rugăciunea lui Isus” !

Ziceam că noi nu ne cunoaştem suficient; suntem un mister chiar pentru noi înşine; suntem departe de a ne fi luat în stăpânire. Şi că există un „omuleţ”, un pilot în spatele imaginarului nostru, care deocamdată funcţionează în regim automat-inconştient. O să încerc să vă fac cunoştinţă cu el, folosindu-mă, pentru început, de experienţa lui Viktor Frankl.

Psihiatrul vienez l-a descoperit the hard way, în lagărele de concentrare naziste. Totul îi fusese luat, şi totuşi el simţea că ceva tot i-a mai rămas; ba, mai mult, că acest ceva este esenţialul, faţă de care „totul”, de care fusese deposedat material, nu este decât accidental. Imediat îţi vine în minte Die Gedanken sind frei, celebrul cântec german, adoptat şi de prizonierii evrei; numai că Frankl descoperea, prin propria-i experienţă, în condiţii de liberate „reală” minimă, valoarea de realitate a acestei libertăţi “imaginare”…

Citeşte mai departe »

Printre cei câţiva intelectuali ai sec. XX care au înţeles pe ce lume trăiesc şi au încercat să explice şi altora, se numără şi Ortega Y Gasset. Vă invit să citiţi un eseu foarte interesant, în care filozoful spaniol face o distincţie atât de trecută cu vederea între două tipuri de conştiinţă şi o aplică studiului istoriei.

Ceva asemănător face şi epistemologul Michael Polanyi.

Părintele Schmemann a identificat adevărata esenţă a BO, paradoxală, dinamică. E un imaginar sănătos, pozitiv, care ţine în balanţă cele două contrarii structurale. Citez din jurnalul său:

Maximalismele fanatice, întunecate (montanism, donatism, bogomilism, hiliasm, Vechii Credincioşi şi alţii) şi-au făcut apariţia încă de la începutul creştinismului. De la bun început şi până în zilele noastre: apocalipse, tot felul de Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski. El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol, ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria. - Nota mea: Ferapont este arhetipul ortodoxismului…) Este, probabil, normal pentru creştinism; poate, pentru religie, în general.

Citeşte mai departe »

Patapievici, în “Omul recent”, identifica “fundaţionismul” ca fiind problema creştinismului contemporan. (Cuvântul ăsta obscen se referă la fundamentarea spiritului pe literă, sau la ritualismul obiectual al ”sâmbetei”, despre care am mai scris.) El vede şi o soluţie, influenţat fiind de unul din ultimii martori ai ortodoxiei autentice, Părintele Andrei Scrima (scepticilor “religioşi” le reamintesc că şi creştini mult mai adevăraţi decât ei au spus că ateismul se poate dovedi purificator pentru o credinţă pseudomorfozată în datină sau idolatrie):

“Interpretată ca substanţă, modernitatea este un triumf pentru materialism şi o oroare pentru spiritul religios. Interpretată ca ex-fundare, ca de-substanţializare, ca temporalizare a spaţialului şi ca diafanizare a învîrtoşatului – modernitatea este un extraordinar instrument spiritual. Citeşte mai departe »

Mitropolitul Anton Bloom al Surojului, într-un curs despre rugăciune, a atins un punct sensibil pentru omul de astăzi, obsedat de timp. Metoda e la îndemâna oricui. Oricui vrea să se elibereze, bineînţeles…

Platon scria că tot ceea ce omul trebuie să facă este o … “răsucire”, adică o reorientare spirituală.

Simone Weil, pe baza atât a lecturilor ei din platonism şi din taoism, cât şi a propriei sale reale experienţe mistice, a formulat o metodă de exersare a atenţiei, în care fiecare activitate poate fi folosită ca un exerciţiu.

După mine, e vorba de aceeaşi ”atenţie existenţială” recomandată de Mihai Şora.

Tainic, în spatele imaginarului, ca şi a lucrurilor imaginate, mai e ceva. Cineva, mai bine zis: operatorul acestora, modelatorul lor. El este negat de materialişti, şi considerat neputincios de majoritatea celorlalţi, chiar dacă se consideră spiritualişti. Exact pe el îl revelează Isus; ba, într-un anume sens, chiar El este: „omul ascuns al inimii”.

Barfield spunea că o următoare posibilă (r)evoluţie ar fi activarea acestui omuleţ, prin conştientizarea, asumarea creativă, a capacităţii lui de imaginare. Unii din noi se apropie de aceasta, dar majoritatea preferă incognito-ul iresponsabil…

Încerc, prin această postare, să elimin o greşeală de logică elementară, întâlnită peste tot astăzi.

Lumii i s-a inoculat senzaţia că are un contact direct cu realitatea şi că orice încercare de a o abstractiza într-o teorie mai generală este frauduloasă. Un exemplu e chiar o postare de-a mea, în care reduc tipurile umane la două mari şi late. Imediat se găseşte câte un isteţ care să-mi replice “stai, băi, că nu e aşa ! nu găseşti nicăieri în realitate tipurile tale în stare pură !” Nici n-am pretins aşa ceva. E un model ideal, nu real, ca “punctul material” din mecanică, conceput exclusiv pentru studiu. Adoptarea unui asemenea model nu e eronată, atâta vreme cât e însoţită de conştiinţa că e doar atât, un model. Necesar, dar nu suficient.

Citeşte mai departe »

Unul din marii români uitaţi este filozoful Mircea Florian. Conceptul lui fundamental este cel de „recesivitate”, o formă subtilă de dualism. Conform acestuia, realitatea este structurată polar, dar a- sau di-simetric, adică unul din poli este dominant, iar celălalt recesiv. Acuma vine partea frumoasă: dominanţa este una de putere; ca valoare, recesivul este dominant. Exemplu: polaritatea trup-suflet. Primul termen este cel care se impune, dominantul, vizibilul, dar celălalt este cel care are şi dă valoarea. Faptul că e recesiv nu-l face mai puţin important, din contra. E fascinant cum un filozof neokantian neocritic cade peste evanghelicul: „… ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”

Citeşte mai departe »