De ce suntem atât de înapoiaţi (IV)
În continuarea ciclului înapoierii româneşti, citiţi conferinţa lui Patapievici despre situaţia noastră, la fel de valabilă în ‘94 ca şi astăzi.
În continuarea ciclului înapoierii româneşti, citiţi conferinţa lui Patapievici despre situaţia noastră, la fel de valabilă în ‘94 ca şi astăzi.
Dialogul de astăzi este polarizat în jurul a două extreme, mari şi late :
1) Bunăvoinţa aseptică - specifică „oamenilor civilizaţi”;
2) Cearta ordinară – specifică „spiritului primar agresiv”, cum îl numea Marin Preda.
Amândouă se remarcă prin literalism, prin accentul pe formă, în defavoarea fondului. De aceea, în nici una dintre ele nu se schimbă efectiv idei, nu se modifică paradigme, nu se falsifică ipoteze, nu se … evoluează. Deci amândouă sunt forme de a înăbuşi în faşă orice formă de dialog viu, inspirat de viaţa autentică, cu toate problemele sale, ale căror rezolvare ar trebui să fie motivul şi motivaţia principale ale discuţiei.
L-am auzit pe Mircea Dinescu povestind, pe vremea când încă mai merita să fie ascultat, acum mai mulţi ani, la o serată a lui Iosif Sava, ceva care îi fusese povestit, la rândul său, de Marin Preda. Era vorba de o mătuşă a prozatorului, care se îmbolnăvise şi zăcea pe moarte în spital. Nepotul a vizitat-o şi a aflat cauza bolii: o infecţie renală, provocată de … obiceiul de a fura grâu de la CAP, ascuns într-un fel de pungă sub forma de brâu înfăşurat în jurul şalelor… Scriitorul a fost şocat să audă asta, pentru că o ştia pe mătuşa sa ca pe un om foarte cinstit; şi a întrebat-o îndurerat „cum ai putut, tanti cutare, să faci aşa ceva ?!” La care batrâna i-a răspuns: „da’ ce, măi Marine, dacă toţi făceau aşa, eram eu să rămân mai proastă decât ei ?!”
Dinescu a povestit asta pentru a arăta halul în care a degenerat ţăranul român… Citeşte mai departe »
Evoluţia istorică s-a petrecut numai în Occident. Ea nu este numai o evoluţie politică, socială, tehnică sau economică, ci în primul rând una spirituală, determinată decisiv de creştinism. Mai precis, una moral-raţională, a conştiinţei.
Restul lumii a rămas într-o stare apropiată de „participarea originară”, adică de complacere semi-conştientă într-un cosmos imuabil. Tipul oriental nu s-a detaşat încă de mediul său, aşa se explică tribalismul mafiotic instituţional de la noi, de exemplu, sau „casta aparatului de stat”, după formula lui Patapievici, de pe vremea când nu i se alăturase….
Aşa se explică cum de atât de mulţi români s-au alăturat Securităţii comuniste – din amoralitate; ei nu au atins încă nivelul de conştiinţă unde se revelează, în toată ticăloşia lor, turnătoria, terorizarea şi tortura; pentru ei, a-ţi bate joc de celălalt, fizic sau psihic, nu e nici măcar o glumă proastă… De aceea zic eu că suntem demonolatri, adică nu am receptat încă Evanghelia, care ar fi trebuit să ne reorienteze. Ba mai mult, biserica însăşi nu e pentru noi decât o altă mafie, un alt sistem de profit.
„Avem aici reguli de bună cuviinţă, de comportament civilizat, de respect al părerii celorlalţi. Dacă nu le poţi respecta,” (citeşte „de fapt, dacă noi am decis literalist că nu corespunzi sistemului nostru arbitrar, dar nu avem curajul şi onestitatea de a ne asuma făţiş această decizie, ci ne ascundem, la fel de literalist, în spatele unor legi şi principii aşa-zis obiective”) „nu ai ce căuta aici”…
Sau: „dacă vorbeşti pe tonul ăsta cu mine, am terminat discuţia”. Nu contează cât de justificată este indignarea care ţi-a provocat involunar acel „ton”… Nu, aici avem un exemplu clasic de literalism: rău e nu că te doare, ci că-ţi exprimi public durerea. Analog celui după care rău nu era că Voiculescu a colaborat cu Securitatea, ci că CNSAS-ul „dă verdicte” – citeşte „îşi permite să-l denunţe”… Citeşte mai departe »
Un mare român, un veritabil părinte fondator a ce-a mai rămas din statul român modern, Titu Maiorescu, la care am mai făcut aluzie, avea o vorbă: „prietenii mei sunt prietenii mei politici”… Literalismul contemporan, politic corect pe faţă sau nu, respinge o asemenea atitudine responsabilă, considerând-o „elitism”, intoleranţă şi … proastă creştere.
Ce şanse de reuşită ai dacă încerci să-i explici că vorba lui Maiorescu nu înseamnă că el se considera „mai cu moţ”, nici că era vreun mizantrop sau vreun huligan care sărea la gâtul adversarilor politici imediat ce-i întâlnea ?! că nu poţi să faci nimic într-o alianţă amorală („soluţia imorală”, cum o numea Băsescu) cu cei ale căror intenţii sunt contare alor tale ?! că nu am ajuns încă în acel Crăciun paradisiac perpetuu, în care leii se joacă împreună cu mieii, fără ca să-i consume după aia ?!
Cum am mai scris, PF Daniel este echivalentul lui Băsescu în BOR – un om de calitate care încearcă să mişte ceva -, şi, în consecinţă, primeşte acelaşi tratament: este acuzat de … dictatura ! Remarcaţi perversitatea laşă a noii „specii dominante”: reprezentanţii ei nu au curajul de a-şi asuma pe faţă adversităţile cauzate de interese cât se poate de meschine, ci se ascund în spatele unui aşa zis legalism obiectiv. Acesta e o formă de literalism, dar nu inconştient, prostesc, nu, ci intenţionat, antihristic.
Traianu Ungureanu a luat taurul de coarne în cartea „Despre Securitate. Romania, tara „ca si cum“”. Cum a făcut-o, merită o postare separată; aici voi analiza succint cum a fost primit demersul lui, de către doi tineri intelectuali români, consideraţi ca făcând parte din „lumea bine” jurnalistică autohtonă. E vorba de Doina Jela şi Cristian Ghinea.
Cu răceală superioară, eventual ascunsă sub o simpatie afectată, aşa a fost primit… De ce ? Citeşte mai departe »
Am făcut mai deunăzi o tentativă de discuţie cu un june care se dă critic literar, pe marginea a două cărţi, „Cunoaşterea inutilă” a lui J.-F. Revel şi „Unabomber” a lui O. Hurduzeu. Tipul a reuşit să mă impresioneze prin literalismul natural unei anumite categorii, din ce în ce mai influente astăzi.
„Polemica” a fost avortată din start, din simplul motiv că „cronicarul” era încremenit în două prejudecăţi simpliste: 1) evenimentele cu care Revel îşi ilustra filozofia „nu mai erau de actualitate”, întâmplându-se ă-hăăă, tocmai prin anii ’70, şi, în consecinţă, noi de-atunci evoluând enorm, nici filozofia lui nu mai stă-n picioare, şi 2) iar Unabomber a ucis oameni, deci nici o discuţie în jurul motivelor sale nu-şi mai are rostul…
Despre excesele nefaste ale „specialismului” am mai scris, ca şi despre literalism; dau acum un exemplu uluitor, pe care l-am auzit de la Patapievici.
Se făcea că era la Universitatea Central-Europeană din Budapesta, la invitaţia „escrocului universitar” – încă nedescoperit pe atunci - Sorin Antohi. Şi acolo era un specialist în epistemologia lui Alexandre Koyre, care ţinea şi o conferinţă despre asta. Pata, într-un dialog amical inter-conferinţe, l-a întrebat ce părere avea despre monografia despre Bohme, una din cele mai cunoscute lucrari ale epistemologului francez de origine ruso-evreiască. Imaginaţi-vă că „specialistul”, „expertul”, nici măcar nu auzise că cel în care se specializase scrisese o asemenea carte !