Pseudomorfoze

Spărgeţi-vă căpşoarele cu puţină teologie adevărată, în “Treimea lui Florenski şi rugăciunea lui Isus” !

În continuarea ciclului înapoierii româneşti, citiţi conferinţa lui Patapievici despre situaţia noastră, la fel de valabilă în ‘94 ca şi astăzi.

Ziceam că noi nu ne cunoaştem suficient; suntem un mister chiar pentru noi înşine; suntem departe de a ne fi luat în stăpânire. Şi că există un „omuleţ”, un pilot în spatele imaginarului nostru, care deocamdată funcţionează în regim automat-inconştient. O să încerc să vă fac cunoştinţă cu el, folosindu-mă, pentru început, de experienţa lui Viktor Frankl.

Psihiatrul vienez l-a descoperit the hard way, în lagărele de concentrare naziste. Totul îi fusese luat, şi totuşi el simţea că ceva tot i-a mai rămas; ba, mai mult, că acest ceva este esenţialul, faţă de care „totul”, de care fusese deposedat material, nu este decât accidental. Imediat îţi vine în minte Die Gedanken sind frei, celebrul cântec german, adoptat şi de prizonierii evrei; numai că Frankl descoperea, prin propria-i experienţă, în condiţii de liberate „reală” minimă, valoarea de realitate a acestei libertăţi “imaginare”…

Citeşte mai departe »

Dialogul de astăzi este polarizat în jurul a două extreme, mari şi late :

1) Bunăvoinţa aseptică - specifică „oamenilor civilizaţi”;

2) Cearta ordinară – specifică „spiritului primar agresiv”, cum îl numea Marin Preda.

Amândouă se remarcă prin literalism, prin accentul pe formă, în defavoarea fondului. De aceea, în nici una dintre ele nu se schimbă efectiv idei, nu se modifică paradigme, nu se falsifică ipoteze, nu se … evoluează. Deci amândouă sunt forme de a înăbuşi în faşă orice formă de dialog viu, inspirat de viaţa autentică, cu toate problemele sale, ale căror rezolvare ar trebui să fie motivul şi motivaţia principale ale discuţiei.

Citeşte mai departe »

L-am auzit pe Mircea Dinescu povestind, pe vremea când încă mai merita să fie ascultat, acum mai mulţi ani, la o serată a lui Iosif Sava, ceva care îi fusese povestit, la rândul său, de Marin Preda. Era vorba de o mătuşă a prozatorului, care se îmbolnăvise şi zăcea pe moarte în spital. Nepotul a vizitat-o şi a aflat cauza bolii: o infecţie renală, provocată de … obiceiul de a fura grâu de la CAP, ascuns într-un fel de pungă sub forma de brâu înfăşurat în jurul şalelor… Scriitorul a fost şocat să audă asta, pentru că o ştia pe mătuşa sa ca pe un om foarte cinstit; şi a întrebat-o îndurerat „cum ai putut, tanti cutare, să faci aşa ceva ?!” La care batrâna i-a răspuns: „da’ ce, măi Marine, dacă toţi făceau aşa, eram eu să rămân mai proastă decât ei ?!”

Dinescu a povestit asta pentru a arăta halul în care a degenerat ţăranul român… Citeşte mai departe »

Printre cei câţiva intelectuali ai sec. XX care au înţeles pe ce lume trăiesc şi au încercat să explice şi altora, se numără şi Ortega Y Gasset. Vă invit să citiţi un eseu foarte interesant, în care filozoful spaniol face o distincţie atât de trecută cu vederea între două tipuri de conştiinţă şi o aplică studiului istoriei.

Ceva asemănător face şi epistemologul Michael Polanyi.

Părintele Schmemann a identificat adevărata esenţă a BO, paradoxală, dinamică. E un imaginar sănătos, pozitiv, care ţine în balanţă cele două contrarii structurale. Citez din jurnalul său:

Maximalismele fanatice, întunecate (montanism, donatism, bogomilism, hiliasm, Vechii Credincioşi şi alţii) şi-au făcut apariţia încă de la începutul creştinismului. De la bun început şi până în zilele noastre: apocalipse, tot felul de Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski. El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol, ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria. - Nota mea: Ferapont este arhetipul ortodoxismului…) Este, probabil, normal pentru creştinism; poate, pentru religie, în general.

Citeşte mai departe »

Patapievici, în “Omul recent”, identifica “fundaţionismul” ca fiind problema creştinismului contemporan. (Cuvântul ăsta obscen se referă la fundamentarea spiritului pe literă, sau la ritualismul obiectual al ”sâmbetei”, despre care am mai scris.) El vede şi o soluţie, influenţat fiind de unul din ultimii martori ai ortodoxiei autentice, Părintele Andrei Scrima (scepticilor “religioşi” le reamintesc că şi creştini mult mai adevăraţi decât ei au spus că ateismul se poate dovedi purificator pentru o credinţă pseudomorfozată în datină sau idolatrie):

“Interpretată ca substanţă, modernitatea este un triumf pentru materialism şi o oroare pentru spiritul religios. Interpretată ca ex-fundare, ca de-substanţializare, ca temporalizare a spaţialului şi ca diafanizare a învîrtoşatului – modernitatea este un extraordinar instrument spiritual. Citeşte mai departe »

Mitropolitul Anton Bloom al Surojului, într-un curs despre rugăciune, a atins un punct sensibil pentru omul de astăzi, obsedat de timp. Metoda e la îndemâna oricui. Oricui vrea să se elibereze, bineînţeles…

Platon scria că tot ceea ce omul trebuie să facă este o … “răsucire”, adică o reorientare spirituală.

Simone Weil, pe baza atât a lecturilor ei din platonism şi din taoism, cât şi a propriei sale reale experienţe mistice, a formulat o metodă de exersare a atenţiei, în care fiecare activitate poate fi folosită ca un exerciţiu.

După mine, e vorba de aceeaşi ”atenţie existenţială” recomandată de Mihai Şora.