Pseudomorfoze

Ziceam că noi nu ne cunoaştem suficient; suntem un mister chiar pentru noi înşine; suntem departe de a ne fi luat în stăpânire. Şi că există un „omuleţ”, un pilot în spatele imaginarului nostru, care deocamdată funcţionează în regim automat-inconştient. O să încerc să vă fac cunoştinţă cu el, folosindu-mă, pentru început, de experienţa lui Viktor Frankl.

Psihiatrul vienez l-a descoperit the hard way, în lagărele de concentrare naziste. Totul îi fusese luat, şi totuşi el simţea că ceva tot i-a mai rămas; ba, mai mult, că acest ceva este esenţialul, faţă de care „totul”, de care fusese deposedat material, nu este decât accidental. Imediat îţi vine în minte Die Gedanken sind frei, celebrul cântec german, adoptat şi de prizonierii evrei; numai că Frankl descoperea, prin propria-i experienţă, în condiţii de liberate „reală” minimă, valoarea de realitate a acestei libertăţi “imaginare”…

Mai aduc un nume de filosof, aşa, ca să vă complexez… George Berkeley, episcopul irlandez din prima jum. a sec. XVIII, cu al său idealism subiectiv, esse est percipi. Care constă în descoperirea „apei calde” a imaginarului, sau a mentalului nostru. Colectiv sau nu, el practic ne mediază accesul la realitate, până acolo încât putem spune că el este realitatea.

Dacă zic de un lucru că e obiectiv, aceasta tot o afirmaţie subiectivă este, chiar dacă este făcută de mai mulţi subiecţi… Dacă zic că biroul ăsta, la care stau când scriu, are o existenţă obiectivă, indiferent dacă eu, subiectiv, i-o recunosc sau nu, iarăşi mă fac vinovat de subiectivitate. Pentru că acordarea obiectivităţii s-a făcut tot subiectiv; o obiectivitate perfectă este una perfect transcendentă, inaccesibilă, despre care nu pot să spun (subiectiv) - sau nu se poate spune (pseudo-obiectiv) – nimic… Practic, ea este inexistentă.

Contemporanul lui Berkeley, Samuel Johnson (înc-un filosof ! mă mai citeşte cineva ?), i-a respins filosofia într-un mod cât se poate de … literalist, lovind o piatră cu piciorul. Vrând să spună că „iată, piatra asta există, indiferent de percepţia mea”. Această refutare este … refutabilă prin confuzia de naturi pe care o face. A refutat-o chiar şi un criticist ca filozoful român Mircea Florian (v-am zăpăcit !), care a postulat un aspect recesiv al realităţii, la fel de … real ca şi cel dominant, empiric. Pentru că ea (refutarea lui Johnson) spune, practic, că, de exemplu, un obiect de artă nu are nici o valoare pentru că este casabil ! Sau că viaţa mea nu există pentru că pot să mi-o pierd în momentul imediat următor ! Sau că teoriile mele sunt incorecte pentru că eu le neg sub ameninţare sau tortură !

„Da, dar,” ar putea continua cineva obiecţia, „de acord, eu sunt liber să-mi imaginez că uşa aia nu există, dar dacă mă comport în consecinţă, şi vreau să trec prin ea fără să o deschid, o să văd că nu o să am prea mare succes, indiferent de imaginarul meu… Care o fi liber să considere, în subiectivitatea lui, uşa aia ca inexistentă, dar ea tot mi se impune, şi încă dureros, prin prezenţa ei … obiectivă !” Aici sunt două aspecte. La primul am răspuns în paragraful anterior; s-ar putea merge până la capăt şi reduce la absurd. Eu pot continua să consider, subiectiv, că uşa nu există şi să mă ciocnesc, obiectiv, de ea, până-mi dau duhul sau până vreun alt subiect, caritabil, m-ar trimite în spatele altei uşi, mai inofensive, pentru că este capitonată… E şi asta o formă de existenţă, la urma urmei ! Absurdul ei este evident, pentru că este foarte primară. Ce te faci cu formele mai subtile de negare a realităţii, cum sunt, de exemplu, cele ale negaţionismului holocaustului nazist sau al gulagului comunist ! Pe aceşti negaţionişti nu-i bagă nimeni la spitalul de nebuni, deşi sunt incomparabil mai virulenţi decât mine, care n-am făcut altceva decât să mă izbesc de o uşă…

Al doilea aspect este cel al limitării noastre tragice, al condiţiei noastre lumeşti cauzată de Cădere, ca şi cel al depăşirii acestora prin Parusie… Şi merită articole separate. Şi chiar şi simplul fapt că noi percepem realitatea ca atare, coercitivă, dovedeşte, mai mult decât neagă, realitatea acestei percepţii.

Deci obiectivul este … subiectiv. Dar şi viţăvercea; ideea mi-a fost sugerată de filozoful austriac Rudolf Steiner (nu mai zic nimic…), care a încercat să şteargă linia trasată prea apăsat, de filozoful francez René Descartes (…), între subiect şi obiect. Zic că eu sunt subiectul, iar lumea din jur, mediul înconjurător, perceput de mine prin simţuri şi – aici e contribuţia lui Steiner – minte, este obiectul. Dar eu, subiectul, nu am venit, şi sunt menţinut, în existenţă … obiectiv ? Nu a fost un timp când nu existam ? Unde eram atunci ? Ce eram atunci ? … Obiect pierdut în peisaj, nediferenţiat de celelalte obiecte ! Nu asta susţine teoria dominantă, materialistă, a evoluţionismului darwinist ?! Şi, odată venit pe lume, prin eforturile conjugate ale părinţilor mei, aş mai putea eu oare trăi prea mult fără aerul obiectiv, aşa poluat cum este, pe care-l respir, sau fără mâncarea la fel de obiectivă şi de nesănătoasă ? Deci nu se poate trage o linie precisă nici între obiect şi subiect; subiectul, ca să fie subiect, trebuie să aibă în primul rând o existenţă obiectivă; altfel, cădem din nou peste transcendenţa absolută de mai sus, echivalentă inexistenţei…

Noi ne-am obişnuit să privim lumea mecanicist, să aplicăm la toate principiul cauză-efect. Iar dacă ceva nu are consecinţe imediate, înseamnă că nu există, sau că nu merită atenţie… Aşa-i şi cu omuleţul nostru interior, real şi liber, dar încă dormind. Nevrând să se trezească decât dacă noi suntem de acord, pentru că el este fiecare dintre noi. Dar avem noi oare curaj să facem cunoştinţă cu noi înşine ? Pentru că, ne-ar place oare ce-am ajunge să cunoaştem ?