Dialogul imposibil (I)
Dialogul de astăzi este polarizat în jurul a două extreme, mari şi late :
1) Bunăvoinţa aseptică - specifică „oamenilor civilizaţi”;
2) Cearta ordinară – specifică „spiritului primar agresiv”, cum îl numea Marin Preda.
Amândouă se remarcă prin literalism, prin accentul pe formă, în defavoarea fondului. De aceea, în nici una dintre ele nu se schimbă efectiv idei, nu se modifică paradigme, nu se falsifică ipoteze, nu se … evoluează. Deci amândouă sunt forme de a înăbuşi în faşă orice formă de dialog viu, inspirat de viaţa autentică, cu toate problemele sale, ale căror rezolvare ar trebui să fie motivul şi motivaţia principale ale discuţiei.
La 1) nu contează ce spui, ci cum spui; să nu foloseşti anumite cuvinte „obscene”, să nu „ataci la persoană”, să nu … „vorbeşti de funie în casa spânzuratului”. Dacă ceva te-a indignat şi te manifeşti prin cuvinte violente, chiar dacă involuntar, eşti descalificat şi … exclus; gata, nu mai eşti un partener valabil de dialog. Un asemenea partener, se ştie, trebuie să fie calm, să „vină cu argumente”, să … aibă viaţa interioară a unui peşte fiert, care nu reacţionează la nimic, nu-l indignează nimic, ramâne placid pereat mundus.
Mai trebuie adăugat că 1) este specific atât corecţilor politic atei sau „agnostici”, cât şi … oamenilor religioşi ! care aşa răstălmăcesc perceptul „întoarce şi celălalt obraz”… De altfel, există o legătură între cele două, după cum am mai scris; corectitudinea politică este o formă pseudomorfotică de puritanism, care şi-a schimbat numai obiectul, idolul, nu şi idolatria.
O bună ilustrare este „propunerea indecentă” pe care Dragoş Bucurenci i-a făcut-o lui Andrei Pleşu: hai să polemizăm, deşi … ştim dinainte că nu vom cădea de acord !
Aşa se explică de multe ori apelul la 2) nu numai al calibanilor, cărora le este natural, dar şi „civilizaţilor”. Sătul de dulcegării, te simţi proiectat dialectic în cealaltă extremă. Ca personajul lui James Garner din „Victor, Victoria” de Blake Ewards - un film despre homosexualitate şi „gender bending”. Personajul respectiv, bărbat adevărat, după ce a petrecut o seară într-un local „gay”, pentru nu vădi travestiul iubitei sale, a simţit nevoia să … –şi revină la normal, într-o tavernă proletară, printr-o cafteală şi-o beţie…
Dar există şi drumul invers: sătul de primitivismul violent, te refugiezi din nou în mediul aseptic, imaginar, al „civilizaţilor” insipizi, inodori, incolori, indiferent dacă sunt religioşi sau nu. Şi pe urmă iar te saturi, şi revii printre huligani, şi de-acolo iar te-ntorci, şi tot aşa… Pendulezi dintr-o extremă în cealaltă, fără ca această dialectică să ţină loc de dialog…
Dialogul este imposibil, spuneam, atât în 1), cât şi în 2), pentru că ambele eludează fondul problemelor. 1) pentru că ar putea „ofensa” interlocutorul; 2) pentru că nu are structural capacitatea de-a vedea dincolo de lungul nasului sau de alonjă… Dar amândouă se impun la fel de violent, chiar dacă 1) respinge violenţa fizică, recurgând la cea morală, imaginară. Aşa că bietul fond rămâne, săracu’, tot timpul pe dinafară, exclus de forma literală victorioasă… Şi tot petrecând aşa, extramuros, nici nu se mai ştie că există, şi că excluderea lui e cea care a cauzat haosul din lumea actuală. Dar, ca să fim literalişti până la capăt: care haos, mă rog frumos ? nu trăim doar în cea mai bună dintre lumile posibile ?!
Să ne facem deci, că dialogăm, în continuare. Şi în continuare să ne facem, imaginar, că trăim…
Nu mai vine berea aia odată ?!
