Patapievici, în “Omul recent”, identifica “fundaţionismul” ca fiind problema creştinismului contemporan. (Cuvântul ăsta obscen se referă la fundamentarea spiritului pe literă, sau la ritualismul obiectual al ”sâmbetei”, despre care am mai scris.) El vede şi o soluţie, influenţat fiind de unul din ultimii martori ai ortodoxiei autentice, Părintele Andrei Scrima (scepticilor “religioşi” le reamintesc că şi creştini mult mai adevăraţi decât ei au spus că ateismul se poate dovedi purificator pentru o credinţă pseudomorfozată în datină sau idolatrie):
“Interpretată ca substanţă, modernitatea este un triumf pentru materialism şi o oroare pentru spiritul religios. Interpretată ca ex-fundare, ca de-substanţializare, ca temporalizare a spaţialului şi ca diafanizare a învîrtoşatului – modernitatea este un extraordinar instrument spiritual. Este un fel de exerciţiu spiritual impus întregii lumi profane, din perspectiva unei lumi care, pentru a se manifesta, nu mai are nevoie, datorită acestui subtil instrument, să se manifeste ca prezenţă, ca obiect, ca înstăpînire teritorială: se manifestă ca mod de a fi trup, fără a fi trup. În Evanghelie se spune că după Întrupare, o dată ce trupul se duce, va veni Mîngîietorul. Dar ce fel de natură exprimă Mîngîietorul? Să recapitulăm: Tatăl, Fiul, Sfîntul Duh – Nume, Chip, Trecere. „Pentru ca să vie Mîngîietorul, Eu trebuie să plec.“ Conceptul lasă loc imaginii, iar imaginea lasă loc trecerii. Ce substanţă are trecerea? Ca să nu trădăm ‘trecerea’, ar trebui să găsim un mod de a o defini care să nu o mai substanţializeze, unul care să îi exprime esenţa printr-un act existenţial de ex-fundare. Ar trebui să poţi avea fiinţă fără să mai fie nevoie să treci printr-o posesie. În Evanghelia după Toma (logion 42) s-a consemnat acest îndemn enigmatic, dat de Iisus apostolilor săi: „Fiţi trecători.“ Ce poate însemna, din partea unei instanţe care a fixat toate lucrurile nefixate ale lumii, îndemnul de a nu ne fixa? Mersul lumii este o lecţie. Cum trece lumea, dacă am şti să pricepem, ne-ar învăţa şi pe noi să trecem mai departe, dincolo de prăbuşirea ei, aşa cum se cuvine.”
“Dacă vrem să disociem fundaţionismul de creştinism, trebuie să gîndim creştinismul dincolo de ideea de temei ultim. În acest caz, nu mai facem recurs nici la Dumnezeu-Tatăl, nici la Dumnezeu-Fiul, ci la Sfîntul Duh. Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul sunt ipostasuri inteligibile prin intermediul ideii de temei. Sfîntul Duh pretinde alt tip de inteligibilitate, care refuză să identifice temeiul în altceva decît mişcarea însăşi a Duhului, care se acordă spontan, după plac, în afara oricărui cadru instituţional imaginabil. Acţiunea istorică a Sf. Duh este cel mai bine exprimată de spiritul catacombelor, de Biserica primitivă, aceea care era formată doar din trupul, pus împreună, al tuturor credincioşilor vii, în prezenţă, aduşi laolaltă, convocaţi.
Trebuie să învăţăm să trăim şi să mărturisim creştinismul Şi dinspre Sf. Duh. Pînă acum am făcut-o venind către el în special dinspre Tatăl şi dinspre Fiul – adică sprijinindu-ne pe lucruri palpabile, consistente, cărora aveam, din experienţa lumii fizice, ştiinţa prinderii şi cuprinderii: ne bazasem, adică, pe NUME şi pe CHIPURI. Acum, după discreditarea psihologică şi ontologică a oricărei idei de temei, va trebui să învăţăm să ne sprijinim pe aer, pe miresme, pe treceri, petreceri şi sufluri. Pe acel tip de gînduri care au ca model făpturile invizibile, coloanele de aer, blocurile de miresme, suprafeţele de căldură, densităţile de întuneric şi nuanţele, infinit desfăşurate intern, ale volumelor de lumină.”
