Adevărata ortodoxie

Părintele Schmemann a identificat adevărata esenţă a BO, paradoxală, dinamică. E un imaginar sănătos, pozitiv, care ţine în balanţă cele două contrarii structurale. Citez din jurnalul său:

Maximalismele fanatice, întunecate (montanism, donatism, bogomilism, hiliasm, Vechii Credincioşi şi alţii) şi-au făcut apariţia încă de la începutul creştinismului. De la bun început şi până în zilele noastre: apocalipse, tot felul de Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski. El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol, ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria. – Nota mea: Ferapont este arhetipul ortodoxismului…) Este, probabil, normal pentru creştinism; poate, pentru religie, în general.

Motivul este ambiguitatea creştinismului. Creştinismul este ambiguu prin definiţie: pe de o parte, „… atât a iubit Dumnezeu lumea …”; pe de altă parte „nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în ea”. Această antinomie esenţială nu numai că nu a fost niciodată transformată într-o experienţă existenţială; într-o înţelegere a vieţii, într-un ideal al vieţii de către creştinismul ortodox şi istoric (Sfinţii Părinţi, Biserica, etc.), dar a fost refuzată. Biserica s-a organizat – acoperită cu aur şi cruci de argint, mitre, icoane; s-a lărgit şi s-a îmbogăţit; a devenit un mod de viaţă; dar – şi aici, se află paradoxul – i-a chemat pe toţi „să nu iubească această lume şi ceea ce se află în ea”, ignorând, ca să zicem aşa, dragostea lui Dumnezeu pentru lume („Atât a iubit Dumnezeu lumea”). Dacă „Dumnezeu aşa a iubit lumea” nu este pus în legătură cu „nu iubiţi lumea”, devine un maximalism negativ şi o adevărată erezie, însă Biserica nu mai este capabilă să discearnă această erezie, deoarece cheia acestui discernământ (şi o voi repeta până la moarte) se află în esenţa eshatologică a creştinismului. Aceasta înseamnă să discernem – aici şi acum, în mijlocul nostru -împărăţia viitoare în bucuria lui Hristos care S-a înălţat la cer „nefiind despărţiţi de cei care te iubesc”, ci rămânând alături de ei, în transfigurarea mistică a lumii şi a făpturii. Erezia tuturor maximalismelor este refuzarea „iubirii care biruie teama”. Aceasta este dată şi deschisă pentru cei care îl iubesc – „zicând acelora care L-au iubit pe El: Sunt cu voi şi nimeni nu vă va sta împotrivă”. De aici şi cele două impasuri ale creştinismului contemporan: iubirea „acestei lumi” (adică, fără „nu iubiţi lumea”) şi dispreţuirea lumii (adică, fără „şi Dumnezeu atât a iubit lumea”). Două impasuri, două apostazii, două erezii.