Linia (sau clasa) de mijloc

Am zis că o societate este definită de elitele ei. Asta ar putea sugera cuiva o împărţire duală a societăţii în elite şi mase, ceea ce nu se potriveşte ideilor mele.

Între cele două categorii trebuie să se interpună o a treia, care să facă legătura între ele. Eu am numit-o “clasa” sau, ca la fotbal, “linia de mijloc”, şi susţin că exact lipsa acesteia, sau, mai bine zis, pseudomorfoza ei, este cauza principală a falimentului societăţii noastre.

Elita poate fi asimilabilă specialiştilor, caz în care tot este necesară o clasă de mijloc, prin care restul societăţii să comunice cu ei. Dacă această clasă nu există sau nu-şi face treaba, specialiştii devin ei înşişi o specie de “oameni-masă”, cum bine observa Ortega Y Gasset în “Revolta maselor”. Specialitatea devine un scop în sine, sustras societăţii, o gnoză care dispreţuieşte “mirenii” din afara ei – comportament tipic maselor filozofului spaniol. Domeniile devin din ce în ce mai izolate, iar viaţa sau piaţa publică, agora unde ar trebui să se întâlnească toate categoriile sociale, se diminuează la câteva locuri comune – prostia generalizată pe care o remarcam în alt articol de pe acest blog. Fiecare merge tot mai departe în domeniul lui, fără să ţină cont de ceilalţi, iar entropia socială creşte, ca şi cea informaţională. Sau, cum spunea Owen Barfield, “ştim din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin”. Lucrul se vede cel mai bine în domeniul calculatoarelor, care devine din ce în ce mai abstract pentru utilizatorul obişnuit.

Viaţa intelectuală românească ne oferă un exemplu izbitor al acestui fenomen. Avem specialişti autentici care lucrează de zor într-un soi de Olimp rarefiat, prin ceţurile căruia abia se mai străvede, din când în când, forfota din agora din ce în ce mai filistină; vezi apelurile revistei “Idei în dialog”… Ei nu realizează îndobitocirea nu numai a maselor, ci şi a publicului lor curent, al intelectualului de rând, al licenţiatului de toată mâna. Ba, mai mult, nu realizează nici că nu realizează, imaginându-se perfect conectaţi la mersul vremurilor.

La noi ne confundăm şi cu specia mijlocaşului mediocru, care secretă exact aceste imagini false ale realităţii, atât dinspre elite spre mase, cât şi invers. O revistă ca “Dilema” are practic un singur semnatar, Andrei Pleşu, în timp ce ceilalţi … “cetăţeni, alegători, public”. Diferenţa de nivel este izbitoare, dar nu pentru marea majoritate a cititorilor, şi nici pentru Pleşu însuşi – aici e vina lui, că îşi lasă numele folosit de nişte mediocri şmecheri – falsele elite despre care am mai scris pe blog.

Culmea e că, la un moment dat, acum vreo zece ani cred, “Dilema” însăşi (o mai nimerea, din când în când) denunţa sistemul mijlocaşilor corupţi, într-un număr dedicat … secretarelor, intitulat “Secretele secretarelor”. Nici nu ştii bine cine conduce în realitate instituţia, directorul sau secretara lui. La fel se poate spune şi despre alte categorii “cheie”, cum ar fi şoferii. Cine e trăit oleacă-n România, ştie despre ce vorbesc.

La noi, intermedierea – la toate nivelele – e afacerea fundamentală, nu cele între care se face această intermediere. Un mod de-a trăi “întru” în sens negativ, ca să-l amintesc trist pe Noica.

Va urma ?