Cum se corupe elita sau falimentul elitelor autentice

Exemplu istoric; îl ştiu dintr-un dialog televizat dintre Georgeta Filitti şi Constantin Bălăceanu-Stolnici. În prima jum. a sec. XIX, aşa-zisa perioadă a Regulamentului Organic, Ţările Române s-au trezit sub o elită rusă. Aceasta era mult mai europenizată decât cea autohtonă şi a făcut multe pentru modernizarea României. De la un reprezentant al ei (dacă nu de la soţia lui, nu mai ţin minte exact), avem o relatare îngrozită despre modul în care s-a încercat coruperea lui, de către elita pământeană. Pur şi simplu, au încercat să-i bage în pat o jună care, amănunt interesant, acceptase combinaţia de bună voie şi nesilită de nimeni. Tentativa se repetase atât de insistent, încât bietul om n-a ştiut cum să plece mai repede în Rusia natală, spre a nu-şi compromite onoarea de familist…

Orice asemănătoare cu practicile Securităţii comuniste nu este întâmplătoare. Dar mai există şi alte modalităţi de a deturna “soft” elita, adică de a o reduce la tăcere fără a o extermina propriu-zis, ca în prima perioadă a impunerii comunismului, cea de până-n 1965.

I se dă ceva de făcut, care să-i ocupe tot timpul şi toate energiile, dar care să nu aibă o eficienţă reală. Aşa s-a-ntâmplat cu boierii minţii, Liiceanu-Pleşu-Patapievici. S-a profitat de dorinţa lor autentică şi meritorie de a face ceva pentru ţară, şi li s-a oferit conducerea a variate instituţii, de stat sau private, în care ei s-au îngropat până aproape de dispariţia lor totală din viaţa publică sau până aproape de compromitere.

Oamenii aceştia sunt scriitori şi oameni de atitudine, în primul rând. Dacă cineva ar fi meritat rolul de observator, de “formator de opinie”, ei ar fi fost aceia. Prin felul cum reflectă şi interpretează realitatea în ceea ce scriu, ei pot face incomparabil mai mult pentru societatea asta, decât prin conducerea de edituri, reviste sau ministere. Aici este şi vina lor, că s-au lăsat antrenaţi în activităţi laterale, şi îmbrobodiţi că acestea ar fi centrale.

Este şi o anume delicateţe care nu-şi are locul. Ei se jenează de postura lor de “lideri spirituali”, de “învăţători ai naţiei”, şi e de înţeles. De aceea, păstrează discreţia. Dar atunci, de ce au mai acceptat toate activităţile manageriale ? nu fiindcă s-au simţit responsabili ? Şi atunci, de ce nu-şi acceptă rolul de elite, cu toată ingratitudinea lui ?

Pe de altă parte, dacă ei, care ar trebui să deschidă ochii celorlalţi, se lasă manipulaţi în halul ăsta, ce pretenţii să mai ai de la aceşti ceilalţi ? Falimentul elitelor este chiar falimentul societăţii respective. Noi ne-am falit în bloc, cu tot cu elite. Iar finis coronat opus al fraudei imaginare nu e numai că nici măcar nu ne dăm seama de asta, dar nici măcar elitele noastre, care ar trebui să fie prin definiţie cei mai conştienţi dintre noi, nu o fac.