Literalismul
Alfabetul antic ebraic era alcătuit numai din consoane, pentru că acestea reprezentau trupul, carnea, materia. Pe când vocalele erau sufletul, viaţa, spiritul. Acestea din urmă trebuie adăugate de scriitor/cititor, deci de subiect, primelor, deci obiectului, pentru a obţine un mesaj complet. E o expresie a dualismului imemorial suflet/trup, spirit/materie, nevăzut/văzut – materie gânditoare / materie întinsă, cum l-a formulat Descartes.
De aici începe problema, după Owen Barfield. Pentru că modernitatea a marşat prea departe în direcţia materiei, literei, scăpând din vedere spiritul şi căzând astfel în păcatul idolatru al „literalismului”. O cădere analogă celei originare, interpretată patristic ca tot o alegere a materiei.
(Să nu mi se interpreteze, totuşi, acest articol, ca o diatribă anti-modernistă. Nu e vinovat săracul Descartes, aşa cum nici cunoaşterea ştiinţifică nu e ceva malign. Abusus non tollit usum.)
Pentru Barfield, numai copii îşi rezolvă disputele semantice apelând la dicţionar… Pentru noi, e o procedură curentă aplicarea legilor după literă, nu după spirit. Şi chiar în viaţa de zi cu zi, totul se interpretează şi se argumentează literal, în afara contextului propriu. „Ai zis s-au n-ai zis că aşa şi pe dincolo ? Da, am zis, dar mă refeream la altceva, sau erau cu totul alte circumstanţe… Nu contează ! Ai zis – sunteţi martori că recunoaşte c-a zis !” Pentru că aşa este corect şi obiectiv, nu ? Şi modern ! Altfel, dacă apelăm la tradiţionalele „legi nescrise”, sunt posibile abuzuri…
Astfel, s-a „selectat natural” o nouă specie de abuzuri, care zburdă fără nici o grijă sub acoperirea literei manipulate subtil, a “imaginii publice”, a mas media “imparţiale”.
Mai ciudat e că găseşti literalism cras la oameni care se revendică de la spirit. Credinciosul contemporan e la fel de idolatru ca şi ateul pe care îl combate, tradiţionalistul ca şi modernistul, conservatorul ca şi progresistul. Fenomenul nu e nou; Ap. Pavel le atrăgea atenţia corintenilor să nu cadă în această ispită, pentru că D-zeu „ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul dă viaţă” (subl. mea).
Totuşi, spiritul sufocat programatic n-a dispărut, ci s-a pseudomorfozat, găsind noi culoare de circulaţie. Vrând să fim cât mai materialişti, am ajuns să trăim într-o nouă formă, perversă, de spirit. Vrând să fim cât mai realişti, am ajuns să trăim într-o lume imaginară, într-o „realitate virtuală”, în care totul este arbitrar. Patriarhul postmodern Derrida proclama că nu există nici un sens privilegiat al unui text; fiecare poate fi interpretat oricum. Un egalitarism semantic, pandant al relativismului moral. „Anything goes.”
Pandantul literalismului este spiritul ascuns al tatălui minciunii. Despre acesta din urmă s-a zis că cea mai mare înşelătorie pe care a facut-o a fost să convingă lumea că el nu există. Arbitrar, anarhic, anomic, a-logos, maimuţărind antihristic („anti” înseamnă nu numai „contra”, ci şi „în locul”) libertatea Duhului Adevărului, care „suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce”.
