Imaginarul
Owen Barfield remarca unele semne încurajatoare, după care paradigma s-a pus deja în mişcare.
Un asemenea semn identific eu, în contemporaneitatea noastră, în demersul ştiinţific al lui Lucian Boia. „O istorie a imaginarului” este aplicarea, într-un domeniu specific, a unei filozofii mult mai generoase.
Echilibrarea contrariilor are, la Jung, o valoare psihoterapeutică centrală, de-a dreptul mântuitoare. Boia o plasează în chiar definiţia imaginarului său :
„Cuvintele din Eclaziast: „Nimic nou sub soare” şi „Panta rhei” (Totul curge), faimoasa expresie atribuită lui Heraclit, nu se exclud cîtuşi de puţin. Sînt cele două principii fundamentale ale Universului care lămuresc de asemenea, mai bine decît orice demonstraţie, regulile şi logica imaginarului.”
„Refuz sau valorificare a timpului? Refuz sau valorificare a compartimentelor spaţiale? Durată lungă sau faze de ruptură înscrise într-un cadru temporal mai mult sau mai puţin restrîns? De fapt, toată lumea are dreptate. Tezele contradictorii pot fi susţinute cu argumente la fel de convingătoare. Toată lumea are cîte ceva de cîştigat, cu excepţia interpretării imaginarului, care rămîne sărăcită şi deformată. Căci, în realitate, nu ar trebui să se pună problema în termenii unei alegeri între imuabilitate şi mişcare, între uniformitate şi specificitate. În ciuda unei contradicţii aparente, pînă la urmă va trebui să se acorde acelaşi credit principiilor opuse.”
Istoricul român atacă pe urmă chiar problema centrală: este imaginarul … real ? Şi o rezolvă în acelaşi mod al reglajului fin, spiritual:
„Ne blocăm într-o falsă întrebare dacă vrem să interpretăm imaginarul cu orice preţ prin realitatea concretă sau să recompunem realitatea concretă plecînd de la imaginar. Între cele două registre, interdependenţele sînt numeroase şi schimburile permanente, dar este vorba de raporturi foarte fine, care se stabilesc prin intermediul „climatelor mentale”, şi nu prin invazia brutală a faptelor în domeniul eterat al spiritului.”
„Există, în acelaşi timp, (1) rezistenţa la „real” şi (2) dialogul cu „realul”.” (numerotarea mea)
„(1) Rezistenţa faţă de real se manifestă uneori printr-o capacitate remarcabilă de negare a evidenţelor sau de inversare a semnificaţiilor acestora, dovadă a autonomiei imaginarului şi a durabilităţii modelelor sale. Se vede în general ceea ce se doreşte să se vadă şi se învaţă ceea ce se ştie deja.” (subl. lui L. Boia)
„(2) Scopul imaginarului nu este, totuşi, să anihileze realul pentru a i se substitui. Strategiile sale urmăresc controlul lumii concrete prin adaptarea modelelor ideale inerţiilor materiei şi circumstanţelor schimbătoare ale istoriei. Într-o lume reală care nu poate decît să decepţioneze, imaginarul joacă un rol compensator.”
OK, recunosc, în (2) iese la iveală materialismul determinist al epocii noastre… Dar chiar şi aşa, recunoaşteti şi voi, e o veritabilă revoluţie epistemologică aici !
