Pseudomorfoze

Evoluţia istorică s-a petrecut numai în Occident. Ea nu este numai o evoluţie politică, socială, tehnică sau economică, ci în primul rând una spirituală, determinată decisiv de creştinism. Mai precis, una moral-raţională, a conştiinţei.

Restul lumii a rămas într-o stare apropiată de „participarea originară”, adică de complacere semi-conştientă într-un cosmos imuabil. Tipul oriental nu s-a detaşat încă de mediul său, aşa se explică tribalismul mafiotic instituţional de la noi, de exemplu, sau „casta aparatului de stat”, după formula lui Patapievici, de pe vremea când nu i se alăturase….

Aşa se explică cum de atât de mulţi români s-au alăturat Securităţii comuniste – din amoralitate; ei nu au atins încă nivelul de conştiinţă unde se revelează, în toată ticăloşia lor, turnătoria, terorizarea şi tortura; pentru ei, a-ţi bate joc de celălalt, fizic sau psihic, nu e nici măcar o glumă proastă… De aceea zic eu că suntem demonolatri, adică nu am receptat încă Evanghelia, care ar fi trebuit să ne reorienteze. Ba mai mult, biserica însăşi nu e pentru noi decât o altă mafie, un alt sistem de profit.

Citeşte mai departe »

„Avem aici reguli de bună cuviinţă, de comportament civilizat, de respect al părerii celorlalţi. Dacă nu le poţi respecta,” (citeşte „de fapt, dacă noi am decis literalist că nu corespunzi sistemului nostru arbitrar, dar nu avem curajul şi onestitatea de a ne asuma făţiş această decizie, ci ne ascundem, la fel de literalist, în spatele unor legi şi principii aşa-zis obiective”) „nu ai ce căuta aici”…

Sau: „dacă vorbeşti pe tonul ăsta cu mine, am terminat discuţia”. Nu contează cât de justificată este indignarea care ţi-a provocat involunar acel „ton”… Nu, aici avem un exemplu clasic de literalism: rău e nu că te doare, ci că-ţi exprimi public durerea. Analog celui după care rău nu era că Voiculescu a colaborat cu Securitatea, ci că CNSAS-ul „dă verdicte” – citeşte „îşi permite să-l denunţe”… Citeşte mai departe »

Un mare român, un veritabil părinte fondator a ce-a mai rămas din statul român modern, Titu Maiorescu, la care am mai făcut aluzie, avea o vorbă: „prietenii mei sunt prietenii mei politici”… Literalismul contemporan, politic corect pe faţă sau nu, respinge o asemenea atitudine responsabilă, considerând-o „elitism”, intoleranţă şi … proastă creştere.

Ce şanse de reuşită ai dacă încerci să-i explici că vorba lui Maiorescu nu înseamnă că el se considera „mai cu moţ”, nici că era vreun mizantrop sau vreun huligan care sărea la gâtul adversarilor politici imediat ce-i întâlnea ?! că nu poţi să faci nimic într-o alianţă amorală („soluţia imorală”, cum o numea Băsescu) cu cei ale căror intenţii sunt contare alor tale ?! că nu am ajuns încă în acel Crăciun paradisiac perpetuu, în care leii se joacă împreună cu mieii, fără ca să-i consume după aia ?!

Citeşte mai departe »

Cum am mai scris, PF Daniel este echivalentul lui Băsescu în BOR – un om de calitate care încearcă să mişte ceva -, şi, în consecinţă, primeşte acelaşi tratament: este acuzat de … dictatura ! Remarcaţi perversitatea laşă a noii „specii dominante”: reprezentanţii ei nu au curajul de a-şi asuma pe faţă adversităţile cauzate de interese cât se poate de meschine, ci se ascund în spatele unui aşa zis legalism obiectiv. Acesta e o formă de literalism, dar nu inconştient, prostesc, nu, ci intenţionat, antihristic.

Tainic, în spatele imaginarului, ca şi a lucrurilor imaginate, mai e ceva. Cineva, mai bine zis: operatorul acestora, modelatorul lor. El este negat de materialişti, şi considerat neputincios de majoritatea celorlalţi, chiar dacă se consideră spiritualişti. Exact pe el îl revelează Isus; ba, într-un anume sens, chiar El este: „omul ascuns al inimii”.

Barfield spunea că o următoare posibilă (r)evoluţie ar fi activarea acestui omuleţ, prin conştientizarea, asumarea creativă, a capacităţii lui de imaginare. Unii din noi se apropie de aceasta, dar majoritatea preferă incognito-ul iresponsabil…

Într-un text publicat în “România Literară” în anii ‘80, Geo Bogza descria ceea ce Mihai Şora numea “Clipa” şi Borges – Aleph-ul:

“La trei, patru ani o data, poate si mai rar, creierul meu dobandea o capacitate extraordinara de a lua act de existenta lumii. Brusc, imi dadeam seama de realitatea ei, despuiata de orice abstractiuni, ca si cum m-as fi trezit din somn, ca si cum pe un platou de filmare - plin de decoruri si de actori - s-ar fi aprins reflectoarele. Citeşte mai departe »

Traianu Ungureanu a luat taurul de coarne în cartea „Despre Securitate. Romania, tara „ca si cum“”. Cum a făcut-o, merită o postare separată; aici voi analiza succint cum a fost primit demersul lui, de către doi tineri intelectuali români, consideraţi ca făcând parte din „lumea bine” jurnalistică autohtonă. E vorba de Doina Jela şi Cristian Ghinea.

Cu răceală superioară, eventual ascunsă sub o simpatie afectată, aşa a fost primit… De ce ? Citeşte mai departe »

Am făcut mai deunăzi o tentativă de discuţie cu un june care se dă critic literar, pe marginea a două cărţi, „Cunoaşterea inutilă” a lui J.-F. Revel şi „Unabomber” a lui O. Hurduzeu. Tipul a reuşit să mă impresioneze prin literalismul natural unei anumite categorii, din ce în ce mai influente astăzi.

„Polemica” a fost avortată din start, din simplul motiv că „cronicarul” era încremenit în două prejudecăţi simpliste: 1) evenimentele cu care Revel îşi ilustra filozofia „nu mai erau de actualitate”, întâmplându-se ă-hăăă, tocmai prin anii ’70, şi, în consecinţă, noi de-atunci evoluând enorm, nici filozofia lui nu mai stă-n picioare, şi 2) iar Unabomber a ucis oameni, deci nici o discuţie în jurul motivelor sale nu-şi mai are rostul…

Citeşte mai departe »

Despre excesele nefaste ale „specialismului” am mai scris, ca şi despre literalism; dau acum un exemplu uluitor, pe care l-am auzit de la Patapievici.

Se făcea că era la Universitatea Central-Europeană din Budapesta, la invitaţia „escrocului universitar” – încă nedescoperit pe atunci - Sorin Antohi. Şi acolo era un specialist în epistemologia lui Alexandre Koyre, care ţinea şi o conferinţă despre asta. Pata, într-un dialog amical inter-conferinţe, l-a întrebat ce părere avea despre monografia despre Bohme, una din cele mai cunoscute lucrari ale epistemologului francez de origine ruso-evreiască. Imaginaţi-vă că „specialistul”, „expertul”, nici măcar nu auzise că cel în care se specializase scrisese o asemenea carte !

Citeşte mai departe »

Aleph-ul este un fel de glob de cristal în care se vede tot Universul, din toate puncte şi în toate direcţiile posibile. Puţini l-au văzut, iar cei care au făcut-o au rămas marcaţi pe viaţă de această experienţă…

Reproduc un citat din nuvela „Aleph” de J.-L. Borges, în care marele scriitor argentinian îşi riscă geniul pentru a ne da o idee despre indescriptibila viziune:

„În partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă roşu-violetă de o strălucire aproape orbitoare. Citeşte mai departe »